Ani de liceu.. fără viitor.

Pănă în anul 1987, Diriginta clasei mele a fost d-na Rogalski Florina. Mi-o amintesc și acum, înaltă, cu părul lung, frumoasă și severă – dar corectă. Pe plan profesional era cu 30 de clase peste nivelul la care preda limba și literatura română (plus gramatica), în școala noastră prăpădită. Timpul a trecut, iar după 28 de ani fiica mea a ajuns să învețe sub bagheta Dirigintei Florina Rogalski. Așa ajung la vorba aia, se întălnește munte cu munte, darămite..

Din nefericire, timpul nu iartă pe nimeni.. Dar îmi place de dumneaei, chiar dacă anii și-au lăsat amprenta, își poarta vârsta cu demnitate și eleganță, radiind de frumusețe sufletească.

Aseară am avut plăcerea să o văd la TV, într-o emisiune despre școală, Bacalaureat și elevi. Din nefericire, viitorul nu sună deloc bine pentru mulți absolvenți..

După 12 clase, jumătate de milion de elevi sunt aproape nimeni

Sursa: www.realitatea.net

Ultimul stinge lumina!

Îmi fac singur mobila, în mijlocul sufrageriei. Ce-o ieși.. vedem. Dar nu de asta m-am apucat de scris. Am luat o pauză de la muncă, mi-am pus un pahar de Neumarkt (puternic și amărui) și am pornit televizorul. Știu că joacă Steaua în seara asta, dar nu știu ora. Pac, nimeresc pe ProTV și ce văd: un (pardon) labagiu sinistru, patron la o firma de alimentație, a pus în vânzare carne veche de.. 40 de ani. Adică mai tânără cu 3 ani decât mine. Bă, da-o-n căcat de treabă! Înțeleg foamea de bani, majoritatea o avem, dar 40 de ani frățicule??

Mă opresc, că-mi vin dracii și devin slobod la vorba, made in Colentina.

Articolul original AICI

Și sub formă de video:

 

După faptă și răsplată (cu condimente suedeze)

Au trecut trei săptămâni chinuitoare, obositoare și stresante. Din fericire, satisfacția lucrului bine făcut a șters tot chinul cu buretele, ca prin farmec. Scurt pe doi, cu o echipă extrem de redusă, am lucrat la o camera și o bucată de hol (hol ce a fost transformat într-o baie suficient de spațioasă), aducând-o din stadiul de nașpa la stadiul de ok++. De menționat că doar electricienii au fost de meserie (Chelaru, dacă citești asta, află că am băgat șase saci de ipsos în șanțurile pentru electrică), în rest 1 faianțar și 2 IT-ști. De mâine încolo trec la probleme la care (încă, sper..) ma pricep – rețele, camere de supraveghere, servere. Pun și câteva poze, ca să înțelegeți la ce mă refer:

Acum, la final, am fost invitați să servim o gustare și un pahar de vin, într-o locație de vis (Gasthof Gutenbrunn). Pozele sunt făcute acum câțiva ani, dar vă asigur că nimic nu s-a schimbat..

Bucatele (ciorbă de burtă, coaste de porc la grătar și gogoși umplute cu dulceață) au fost preparate de Maestrul bucătar Kiss Budai Tibor (omul care gătește cele mai bune mâncăruri românești, cu tehnici și mirodenii suedeze) și de încântătoarea sa soție, Emőke. Am servit și câteva păharele de vin sec – că e păcat să otrăvești vinul cu apă 🙂 În restaurant e afișată și o diplomă, un record al d-lui Tibi. Sincer, m-a amuzat puțin 🙂

20160207_201513

Și pentru că a fost noaptea Maeștrilor, ne-a onorat cu prezența și domnia sa, scriitorul George Stanca. Oameni drăguți, ambii au avut amabilitatea să facă câte o poză cu mine:

 

În ciuda ploii, jarul a ars frumos, iar costițele au sfârâit îmbietor, împrăștiind miresme divine.

 

Privind jarul, în timp ce vântul îmi sufla în față și ploaia cădea cu ace de gheață, mi-am adus aminte de versurile melodiei lui Mărgineanu – „Foc stingher”:

E noapte afară şi plouă, vreme de somn sau de beţie
O lumânare arde-ncet într-o melancolie
Vântul suflă a pustiu, mă uit la ceas şi e târziu..  

Încă un pic și mă întorc acasă!

La una scurtă, da’ big!

The Big Short

Cel mai probabil te afli într-una din situaţiile următoare:

n-ai văzut filmul –  poate rândurile următoare te vor pregăti pentru film
l-ai văzut dar nu prea te-ai prins – poate rândurile următoare te vor lămuri.
l-ai văzut şi te-ai prins – schimbă canalul

Mă nene, e greu de digerat! nu prea e un film artistic – cel puţin pentru rumânii noştri.
păi de ce? o să’trebaţi!

păi pentru că:

1. e plin de termeni tehnici
2. deşi se încearcă a fi explicaţi pe înţelesul tuturor, termenii lor nu lor nu prea seamănă cu ai noştri
3. la noi nu prea există mare parte dintre aceşti termeni
4. nici termenii noştri nu prea sunt cunoscuţi de 80% dintre români, chiar dacă au făcut un ase
5. deşi 70% din români au credite habar n-au cum fucţionează unul
6. etc
7. samd

 

Mă voi strădui să explic puţin cum merg lucrurile:
În state la creditele de casă le zice mortgage, sau mortgage loan (credit ipotecar), deci garanţia o reprezintă casa. n-ai plătit, banca te dă afară din casă în 2 timpi şi trei mişcări.

Creditele astea ale lor sunt „împachetate” frumos în MBS-uri (mortgage-backed security) şi vândute ca un fel de obligaţiuni – banca recapitalizâdu-se ca să dea si mai multe credite, şi împărţind riscul cu cel care cumpără  –  iar cel care cumpără obligaţiunea câştigă la rândul lui dacă revinde la un preţ mai mare, sau la răscumpărarea acesteia de către emitent – banca, în cazul de faţă.
Alt termen de care veţi auzi e sub-prime – care sunt creditele cu scorul cel mai prost, şi care, dacă nu sunt încă restante …vor deveni. Scorul ăsta e dat de calitatea beneficiarului de credit (clientului) şi a garanţiei.
client prost + garanţie proastă =   sub-prime

Omuleţii când fac pacheţelele cu obligaţiunile de  care vorbeam – MBS (mortgage-backed security) –  amestecă şi credite bune şi d-alea proaste: e ca la piaţă dacă nu caşti ochii la ce-ţi pune în sacoşă,  la un kil de mere te trezeşti acasă cu 2 mere bune şi 3 găunoase.

 

Şi dacă pană acum fu greu,  să vezi de aici încolo!
Poţi tu cititorule, să-ţi imaginezi că şi pachetele astea sunt „împachetate” iarăşi frumos în alte pachete … şi mai minunate şi mai strălucitoare?
Uite că se poate  – le zice Collateralized debt obligation (CDO) – şi cam asta înseamnă instrumente financiare derivate.

Nu mai zic de Synthetic CDO – care e un fel de asigurare la CDO – hai că v-am băgat în ceaţă

 

Toată învârteala asta de bani are un efect direct şi relativ imediat:
lumea cumpără case, cumpără case şi mai mari, cumpără case şi mai scumpe de unde cererea creşte – preţul creşte – împrumuturile creşte şi ele!!!
Şi doar pentru că unii cred că … îşi permit nişte rate la casă mai mari şi mai mari – mergand pe idee că preţul la imobiliare va creşte… şi va creşte… şi va tot creşte…
(asta cam s-a întamplat şi la noi, dar la o scară mai mică)

Doar că nu e mereu aşa!
Cam asta e ipoteza – şi aici începe filmul
Vine un nene, doctor în economie, şi zice:
Bă e bullshit! în 2 ani toate pachetele alea şmechere nu vor mai valora 2 cenţi!!

Şi toţi bankerii râd de el cu … curu!
Şi ca să râdă şi mai tare,
nenea zice:
Bă io vreau să cumpăr niste cds uri d-alea!
bankeru: păi n-avem
nenea: păi faceţi-mi, că eu le cumpăr!

Ăştia – bankerii – se cacă pe ei de ras – şi-i fac CDS-uri adică Credit default swaps care sunt tot niste, aţi ghicit, instrumente derivate…
Pe româneşte un fel de CASCO – dacă pică preţul la alea mie-mi dai de şpe ori preţul lor!
Prin reducere la bază, respectiv la ipoteci  – daca piaţa imobilară se prabuşeşte, omu’- adică nenea doctorul, va fi despăgubit big time!

Restul e can-can!

Filmul nu excelează cu nimic – practic frumuseţea lui stă în relatarea celor întamplate cu destul de multă exactitate putâd fi destul de uşor catalogat ca documentar.
Toate personajele sunt inspirate după personaje reale, dar singurul care e dat cu numele  real e nenea doctoru’.
În esenţă aceeaşi bulă imobiliară, alimentată de apetitul băncilor la credite a avut loc şi la noi.
Pofta românului de plasme, telefoane, maşină mai smecheră  a condus la supraîndatorarea acestuia… când n-a mai avut din ce să plătească a început sa plângă pe la tv … că a fost înşelat.
tre’ să vedeţi the big short! vă va schimba percepţia despre plapumă şi cam cât e bine să  te întizi sub ea!

******** din 10

PS – titlul e tradus ca un cur – „short” în cazul de de faţă reprezintă un pont, o „lovitură” scurtă!  fast, easy, megabig money!

 

B&W sau color dă diCaprio

La film am fost scos! la premieră chiar… cu sau fară voința mea – dar nu mai contează.

the most, the best, the last – oscar aspirat – 245hp

mă, filmul e mishtow tare! lasă că e in 4 culori – alb, negru, bluediCaprioFuckingEyes și sânge(riu) – tras numa’n lumină naturală frate toate cele 256 minuțele (adicătelea peste 2 ore jumi), ce mai contează restul? Să fie șock! Să moară dujmanii, să facă, să dreagă.

La minutu’ 126 cea mai tare fază: o voce suavo – bășită din sală intreabă ” da’ când începe filmu’?”
stai așaa… mai scopim un neică cowboy, mai dormim în cal, ce atâta grabă, ce atâta film?
bă, dar roluuu’ … rolu” bă băiatuleeeee, incultule, insensibilule!

rolul e genial!

ăsta e rol de oscar! defapt diCaprio ar trebui să ia mai multe oscare d-alea … pentru cel mai bun actor, pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru cel mai bun machiaj, pentru cele mai bune decoruri, și chiar pentru cea mai bună actriță în rol principal și secundar!!! nu mai zic de cel mai bun montaj – sa vezi cum (de)montează calu’ … n-ai pomenit!

pe bune? în <<Căcatul de pe wallstreet>> a avut rol mișto! dacă ală e … film – bazat chiar pe fapte reale!
băiatu’ nu prea se orientează … ultima oară când a stat pe lângă niște profesioniști a fost în 95, în westernul ală … de era nea gee’ hackman ta-su!

dar pentru comparație, dacă aveți neșansa să fiți invitați (adică moka) nu-l ratați. măcar stați cu pretenii, altfel decât pe facebook

****** din 10

‘neaţa!

Iacă-mă de dimineaţă ieşind in faţa prăvăliei, cu cafeau-n mana si ţigarea-n bot să-mi adun puţinele rezultate ale neuronilor ramaşi activi. Trag un fum două, lăsându-mă furat de 2 raze de soare pricăjite venite ca o nivea după gerurile trecute. Mă surprind zâmbind în faţa uşii prăvăliei – e ok!

Văd lume mai puţin înfofolită, mai light îmbrăcată, gâdilaţi de soare ca şi mine şi parcă le mai înseninează faţa. Mă amuză un bebe dintr-un căruţ care se ceartă cu mămică-sa. ea râde – râd şi eu.

O bătrânică trece cu căţelul îmbrăcat – mişto hainele astea de căţei. Şi .. când să mă bucur de căţel, animalul ridică piciorul şi se pişă pe geamu’ pravaliei, timp în care băbuţa se opreşte admirativ şi-şi lasă jivina să se pişe…

Mă!? cum pula mea nu îţi e jenă? de ce ‘n morţii mă-tii nu laşi câinele să se pişe în casa ta, pe pereţii tăi? de ce gura mă-tii îl scoţi afară, dacă n-ai bunul şimţ să te duci într-un parc, la un copac, să aduni după el.. de ce tre să calc eu în mizeria animalului tău, în mizeria TA de javră de om?

Să nu fiu înţeles greşit: am 2 câini … unu de 30 kile unu de 70 – săptamânal mănâncă un sac de boabe – tot săptamânal adun un sac de căcaţi! stau la curte şi … nu mă pot lăsa invadat de materie fecală de origine animală.

Îmi iubesc câinii, iubesc animalele în general – dacă mă gândesc bine, am avut cel putin 10 specii de diferite orătănii în, sau pe langa casă.

Ca urmare mi-am propus să-i urmăresc pe ăştia … pănă la uşa apartamentului, şi ştii ce-o să fac, nu?

Exact! O să mă piş pe uşă! Apoi sun … şi plec. Mă gâdesc să las şi o carte de vizită

“te-ai pişat pe strada mea –eu mă piş pe uşa ta”

Occidentul și Necalificatu’ – Aberații #2

Poate vă întrebați de ce n-am mai scris nimic  de o perioadă, așa că simt nevoia să mă descarc nițel (și să completez rubrica “despre mine”)..

M-a pedepsit Dumnezeu să mă pricep la multe. Pe lângă meseria mea de IT-st, pe care o practic în țară, mai fac și lucru manual  – muncă fizică, pe șantierele din Occidentul mult visat (de alții). Practic am două joburi (că tot e la modă romgleza), cu meserii aflate la poluri opuse (și la 1500 km distanță), dar stresante, și extenuante. Ocazional, am parte de împliniri și satisfacții.

Serviciul din București (mă alint, de fapt e în Sectorul Agricol Ilfov, Corbeanca) e oarecum lejer, dpdv al programului (program dă gravidă cu ștate, de la 8 la 15, sâmbăta și duminica liber). Lejer-lejer, dar extrem de stresant și (în ultima perioadă) lipsit de satisfacții – nu mai există provocări ca pe vremuri, a intervenit plafonarea. Mai mult de atât, a disparut pasiunea (o să scriu un articol separat despre vremurile de glorie, de mult apuse, începând cu perioada când chinuiam și storceam toată zeama dintr-un amarât de 386) și a intervenit rutina, plictisul și greața maximă.

În ce privește serviciul #2, din august 2008 am început să mă deplasez afară, la început mai rar, apoi din ce în ce mai des (o lună-două afară, una în țară) și să lucrez. Ce? Dumnezeu mai știe.. Am început cu rețele (cupru, fo), am continuat cu formarea și dezvoltarea unui datacenter, mai apoi cu camere de supraveghere, mai apoi mi-am descoperit valențele de zugrav, rigipsar, faianțar, instalator, electrician, tâmplar, asdsadsa-ar (nu știu cum se numește cel care pune parchet :)) – și încă un asdasda-ar – pentru că habar n-am cum se numește cel care face instalații automatizate de irigații domestice, iar printre picături mai trânteam câte un website pentru firmă (recordul meu personal, 3 site-uri într-o săptămână, complexe, în trei limbi). În prezent mă ocup de publicarea articolelor d-lui George Stanca (care, să mă scuze domnia sa, m-a dezamăgit un picuț, în sensul că a pomenit de mulți colegi in articolele dumisale, dar pe mine m-a uitat complet) (țara arde și Pavelescu se piaptănă..) și încerc să-mi fac curaj și timp să pornesc două magazine virtuale, pentru niște prieteni.

Pe scurt, ca românul – priceput la toate, dar de fapt la nimic (cum trebuie). Una peste alta, m-am descurcat, am scos-o întotdeauna la capăt așa cum se cuvine, cu fruncea sus. Și ca să nu fiu purcel, menționez că am avut și profesori buni, de la care am învățat multe..

CUșă hotelhiar acum am o lucrare, la un (viitor) hotel de 4 stele, construit pe la 1700 și ceva (se ține bine, judecând după pereții de 1 metru grosime, făcuți din granit [tu-le muma-n cur de pereți imperialiști, că tare m-am chinuit să-i sparg..]).

Din păcate, sunt foarte dezamăgit pentru că.. am dezamăgit. Trebuie să termin lucrarea sâmbătă (de fapt vineri seara) și, la cum se prezintă situația și la ce complicații au apărut, nici vorbă. În fine, eu tot sper că am să reușesc. Azi am rămas peste program, dar pe la ora 21 (22 în țară) mi s-au terminat bateriile. Dar de tot, începând de la genunchi.  Nu știu cum am reușit să mă târăsc până în camera (vreo 3-400 de metri de mers pe jos) și să ajung la duș. La duș am pățit ce n-am pățit niciodată (nu la erecții mă refer, obsedaților) – am adormit. După dușul regulamentar și corespunzător și datorită mâncărimilor ucigașe provocate de vata de sticlă, am decis să las apa fierbinte să mă biciuiască. Și pentru că nu mă mai țineau planetarele, m-am pus frumos în funduleț în cădița de duș (operațiune destul de complicată, datorită gabaritului). Cred că am dat cu porcul vreo 10 minute și mai dădeam în continuare, dacă nu-mi intra apă în bot 🙂

Deși îmi place să fac diverse lucruri, să dau viață și culoare unor încăperi urâte, insalubre, dărăpănate, trebuie să recunosc că mi-e dor. Dor de soție, de copii, de părinți, de casă, de cățeii mei și de Mâțet (n-am greșit când am scris cu literă mare, așa o cheamă pe mâța mea).

Nu știu de ce naiba vă plictisesc cu toate astea, inițial am vrut să vă spun că am adormit ca o scroafă la duș, apoi am luat-o pe arătură.

 

Aberații

Pentru mine televizorul = filme și Liga 1 (da, știu.. dar ma uit la meciurile din Liga 1)

Dar întămplător, butonând telecomanda, am tot auzit de arestarea lui El Chapo, BARONUL DROGURILOR din Mexic. Fratele meu alb, când am văzut imagini cu BARONUL, am crezut că e ceva caterincă cu un bețîvan din Vaslui. Adicătelea, poftim dovada:

În altă ordine de idei, mă bucur că nu mai am acces la posturile românești. Pur și simplu mă îmbolnăveam de nervi când vedeam reclama de la Orange, cu fețița aia și cu omul de zăpadă. Pe bune, copila aia are un fetiș al dracului de ciudat cu omul de zăpadă (pe care l-aș aresta direct, pentru pedofilie). Good job, Orange!

Și în cu totul altă ordine de idei, azi am călatorit cu un avion al companiei Wizz Air, care.. ei bine, era defect. Au fost întărzieri și discuții mari la îmbarcare, iar la sosire in Treviso, în loc sa plece înapoi la București, a fost tras pe dreapta și pus pe butuci. Pușca mea, bine că am ajuns unde trebuie și cum trebuie.

De regulă, mi-e jenă să fac poze sau să filmez în avion, dar azi mi-am luat inima-n dinți și am filmat aterizarea. Să faceți excepție de boracul care a zbierat pe tot parcursul zborului și m-a umplut de draci. Deci, poftiți un cartof (chiar dacă vi se pare neinteresant, eu mă bucur că în sfărșit am filmat și o aterizare):

Și pentru că n-am cuvintele la mine, vă ofer 3 poze făcute astăzi, din ciclul „viața la țară”. Pustiu, pustiu și iar pustiu. Noroc cu zburătoarele..

 

 

În rest, toate cele bune și nu uitați: ăl mai bun și mai gratis și mai al naibii serviciu de găzduire foto online e plici.ro 😀

 

Plici!

 

Una scurtă

Perle, adunate de la colegi:iWKad22

Badea are trei mașini, una neagră și una gri.
Am nevoie de baterii, d-alea mari, dar mai mici.
Tragem trei sfori, una aici și una acolo.
Ei vine cu fibra pe stâlpi.
Azi am văzut mașina care ieri nu era.
Deci, de exemplu, nu știu!
Alo, bună ziua, sunt eu – care am fost mai devreme.
Azi am fost foarte mantinal.
Azi-noapte am muncit toată ziua.

Va continua..

Despre refugiați

Prietenul meu, scriitorul George Stanca, a denumit regiunea și hotelul unde trăiesc refugiații dintr-o anumita parte a Europei (pe care prefer să nu o nominalizez) „Refugistan”. Cu voia domniei sale, am să împrumut termenul.

Cum ziceam (sau poate că n-am zis), datoria și serviciul m-a purtat prin diverse colțuri ale lumii, iar în ultima vreme am muncit pentru bunăstarea și confortul (precum și pentru urmărirea) refugiaților.

Suficient de mult încât să-mi formez o părere, mai mult sau mai puțin obiectivă.

Băștinașii Refugistanului sunt de diferite nații: irakieni, sirieni, afgani, iranieni, somalezi și nigerieni. Ah, să nu uit de cei doi frați ucrainieni – băieți buni și simpatici. Hai să-i băgăm în aceeași oală și să-i denumim în continuare refugiați (sau naufragiați, așa cum mai glumim între colegi).

În general, marea lor parte par a fi oameni cu bani (judecând după comportament, obiceiuri și gadget-uri), destul de scorțoși, deseori puși pe harță și cu coada pe sus – dar nu toți, mai sunt și indivizi modești, la locul lor și conștienți că li s-a întins o mână de ajutor (fără de care, cel mai probabil, ar fi zăcut morți/răniți undeva în deșert).

Cum își petrec zilele? În general, zac împrăștiați pe canapele în preajma routerelor wi-fi și se dau pe internet (în top ar fi: facebook, site-uri de știri în limba lor, youtube). În rest, se mai plimbă prin oraș (discret supravegheați), participă la cursuri (învață limba țării adoptive, datorită profesorilor voluntari), mănâncă (și fac mofturi) și își îndeplinesc (cu sau fără chef) sarcinile administrative (curățenie în camere și în spațiile comune). Destul de monoton și totul făcut după program, cu obligativitatea respectării orarului stabilit.

Ocazional, se ceartă și se bat precum chiorii (ciudata expresie – și eu sunt aproape chior dar nu m-am mai bătut din școala generală, de când l-am caftit pe Sile Țiganu’, tu-i nația mă-sii pe unde o umbla el acum). Într-un fel îi înțeleg, așa se întâmpla și în armată, unde zilnic vedeai aceeași oameni, unde programul era aproximativ la fel în fiecare zi, unde mâncarea era la fel și tot așa, zi de zi, lună după lună.. Când se întamplă astfel de evenimente (dovedite și documentate cu ajutorul imaginilor de pe camerele de supraveghere), le aplicăm pedeapsa supremă: nema internet, nema dobândă. Iar asta îi doare rău de tot, în loc să trăiască în două lumi, una reală și una virtuală, rămân doar cu cea urâtă.

Închei aici acest articol fără sens. Nu știu ce mi-a venit cu naufragiații, mă uitam la TV și mi-am adus aminte de ei. În mintea mea, articolul suna mult mai bine 🙂

Mulțumesc pentru răbdare, poftiți un cartof: